Creștinii ortodocși sărbătoresc Nașterea Maicii Domnului

Astăzi, la creștinii ortodocși pe stil vechi, toamna începe altfel: nu doar cu lumina coaptă a merelor și foșnetul frunzelor, ci cu o veste veche și mereu nouă—Nașterea Maicii Domnului. E o zi în care timpul încetinește cât să auzi cum se așază, din nou, speranța în țesătura lumii. În biserici, troparul se revarsă ca o apă limpede peste gânduri: bucuria intră în case, iar liniștea face loc unui început tainic. Nu e un început zgomotos, ci unul din acelea care se nasc în inimă și lucrează în tăcere, precum sămânța în pământ.

Povestea acestei zile se deschide cu două nume rostite încet, ca într-o rugăciune: Ioachim și Ana. O bătrânețe fără copii, o așteptare lungă și o încredere care nu s-a ofilit. Din răbdarea lor se naște azi pruncul Maria—o promisiune înfășurată, o lumină mică ce va aprinde drumul cel mare al mântuirii. Aici, miracolul nu sparge ordinea firii; doar o luminează dinăuntru. Viața, cu tot ce are ea mai fragil și mai puternic, e atinsă de har. În iconă, femeile pregătesc scutecele, iar Ana zâmbește obosit și fericit: casa a devenit altar.

Sărbătoarea aceasta pășește în lume ca o mamă care își strânge copilul la piept: nu explică tot, dar liniștește tot. Ne amintește că există un fel de a începe care nu cere spectacol, ci curajul de a păstra lucrurile bune în taină până prind rădăcini. Așa e și cu credința: nu țipă pe ulițe, dar schimbă din temelii țesătura zilei. Azi nu căutăm răspunsuri mari, ci întrebări mai adevărate: ce anume hrănește în noi bucuria? ce lăsăm să crească? ce prețuim când nu ne vede nimeni?